Ciobanul cu dragoste de Hegel

Atrocităţile comise de comunişti după 1947 au schimbat soarta a numeroşi oameni. Cine-şi permitea să citească o carte interzisă putea să primească ani grei de temniţă. Eminescu, Goga şi alţi autori români au fost excluşi din manuale. Sovieticii se ocupau personal de cei mai periculoşi duşmani de clasă. Puţini sunt cei care ştiu şi mai puţini cei care recunosc că în perioada stalinistă, alături de securiştii români, pe teritoriul ţării noastre au operat arestări şi execuţii şi ruşii.
Unul dintre supravieţuitorii acelor vremuri trăieşte retras undeva, în Retezatul Mic, păstorind o turmă de oi. L-am cunoscut într-o librărie, unde a intrat îmbrăcat în straiele de cioban să cumpere o carte de Bulgakov. Voia să o facă un cadou unui copil din Valea de Peşti, satul unde mai coboară din când în când să-şi cumpere provizii.
Povestea lui Andrei Barbu începe pe un ton optimist, pentru că ciobanul absolvent al facultăţii de filosofie s-a împăcat de mult cu lumea.
În 1942, tânărul Andrei Barbu era admis la Facultatea de Filosofie din Timişoara, tatăl său, învăţător într-un sat din Banat, l-a trimis pe fiul cel mai mic să descifreze “tainele lumii”, pentru că în opinia ţăranului bănăţean, ceva mai şcolit decât restul satului, “filosofia dădea răspuns la toate, şi la ce sunt şi la ce nu sunt”.
De mic, pe Andrei l-a atras cartea. Nu pleca pe uliţele largi ale satului de câmpie să alerge gâştele oamenilor sau să vâneze cu câinii iepuri şi fazani pe holdă, aşa cum mergeau colegii lui de gimnaziu. Stătea de multe ori, seara, în faţa casei, pe bancă, şi citea. Nu auzea cum treceau pe lângă el vacile întoarse de la păscut sau gâştele ce veneau de la gârlă şi închidea cartea doar când soarele nu-i mai lumina slovele şi era nevoit să se mute în “conie”, la lumina lămpii cu “fotoghin”.
Când a intrat la facultate, a avut temerea pentru o clipă că războiul are să-i strice planurile şi nu va putea ajunge profesor, aşa cum visa în nopţile în care adormea de multe ori cu capul pe carte. Nu a simţit cu adevărat ororile războiului. Au murit câţiva consăteni, au trecut pe acolo nemţii şi ungurii, le-au luat o vacă şi un porc din bătătură, dar aveau mai multe şi nu au sărăcit din atâta. În rest, a murit un văr, undeva, prin Crimeea, dar pentru tânărul de 18 ani îndrăgostit de Kant, Schopenhauer şi Hegel astea nu însemnau nimic, trăia izolat undeva, în turnul său de fildeş.
În 1945, odată cu terminarea războiului, a cunoscut o fată minunată, studentă la şcoala de muzică. A fost o dragoste ca un vis. Fiica unor oameni înstăriţi de origine germană a dispărut, însă, într-o zi din toamna lui ’47, din oraş, alături de toată familia ei. A fost un şoc pentru Andrei. Nu avea să mai afle nimic despre ea niciodată. Şi acum bănuieşte că a fost obligată să plece de către autorităţi sau a fugit cu familia, de frică să nu fie arestaţi.
După terminarea facultăţii, Andrei a fost trimis profesor de filosofie la Radna. Aici a aflat că tatăl său a fost arestat pentru că în 9 mai 1948 a spus copiilor că adevărata sărbătoare a românilor este 10 mai.
“Nu aveam să-l mai văd niciodată pe tata. După ce am pierdut singura femeie din viaţa mea, acum mi-a fost răpit şi tatăl. A fost prima dată când am realizat cât de cruntă poate să fie teroarea comunistă. Credeam că cel mai mare rău a fost războiul, dar m-am înşelat amarnic”, îşi aminteşte Andrei Barbu.
Îşi trece mâna prin barba albă, mai soarbe puţin dintr-o ţigară, apoi continuă povestea.
Imediat după ce a fost arestat tatăl său, câţiva oameni care vorbeau ruseşte au intrat într-o noapte în casă. Au luat toate cărţile şi le-au dat foc, apoi au adunat de prin casă tot ce era de valoare, le-au împachetat în căruţa la care l-au pus pe Bogdan, fratele mai mare al lui Andrei, să înhame caii, şi au plecat.
A doua zi, s-au prezentat alţi doi indivizi, care l-au luat cu ei pe Bogdan să dea o declaraţie, pentru că au aflat că ruşii le-au furat din casă. “Păgubitul” avea să taie trei ani stuf la Periprava şi să moară în scurt timp după ce s-a întors de acolo, pentru că nu a putut explica ce căutau la el în casă cărţile subversive pe care au fost nevoiţi să le ardă “tovarăşii” sovietici.
Speriată de cele întâmplate, mama lui Andrei s-a dus la Radna să-l prevină despre prigoana care a pornit asupra familiei. A ajuns însă prea târziu. Tânărul profesor de filosofie a fost arestat şi anchetat pentru cărţile subversive găsite în casa familiei sale şi în camera pe care o ocupa cu chirie în Radna. Norocul său a fost că ruşii au ars cărţile din satul natal şi singurele probe au fost cele găsite asupra sa.
Au urmat câţiva ani de temniţă la Arad. De aceşti ani, Andrei nu vrea să-şi mai amintească.
În 1954, a fost eliberat. În satul natal nu mai era nimeni, fratele mai mare a murit, la fel şi mama. De tatăl său nu mai ştia nimic de când a fost arestat. Probabil s-a prăpădit şi el, pământul era la colectiv. Profesorul de filosofie s-a hotărât să moară. A plecat la Arad şi a încercat să se arunce în Mureş, apoi sub tren, dar frica de Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi ia zilele.
În gara din Arad, a întâlnit un consătean. Era şef de tren la CFR. I-a spus că undeva, în Valea Jiului, se deschid mine şi că e nevoie de oameni la muncă. Chiar dacă nu era obişnuit cu munca fizică, Andrei a crezut că merită să încerce şi s-a urcat în primul tren spre Petroşani. Nu au vrut să-l angajeze miner, ba mai mult, au râs de el când au auzit că e profesor de filosofie.
Tovarăşul de la cadre l-a povăţuit prieteneşte să plece din zonă dacă nu vrea să aibă probleme.
La 32 de ani, a reuşit să se angajeze la o fermă de oi. Îi plăceau animalele şi avea timp să citească. Nimeni de la fermă nu ştia că este absolvent de facultate. De multe ori, ceilalţi ciobani râdeau de el că citeşte atâta.
În satul Săcărâmbu, a găsit un preot bătrân care-l împrumuta cu cărţi. “La început, le citeam cu fereală, că doar tot ce am pătimit, din cauza cărţilor am pătimit. Ascundeam cărţile care credeam că nu sunt pe placul regimului în reviste. Apoi am realizat că la stână eram singurul care pricepeam ce scrie acolo şi am fost mai liniştit”. Printre oi, însingurat, profesorul de filosofie şi-a găsit liniştea sufletească.
În inima Retezatului, ciobanul Andrei trăieşte fiecare zi de parcă ar fi ultima. “Mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare seară că m-a mai lăsat o zi pe pământ şi în fiecare dimineaţă că am mai văzut încă odată răsăritul. Pentru mine, timpul nu are valoare, zilele se scurg fără să le ţin socoteala, dacă am cărţi să pot citi, gândul poate să mă poarte liber peste tot. Asta au încercat comuniştii, să ne omoare gândul, să pună bariere sufletului”.
Nu-l interesează ce se întâmplă prin lume, pentru că “oamenii sunt răi, nu au învăţat nimic din vremurile ce au trecut şi nu merită să pun seamă pe lume. Viaţa mea de la stână şi a animalelor de lângă mine este mult mai valoroasă decât toată politica de pe pămînt”.
Andrei a încercat să uite de toate cele rele şi a păstrat în suflet doar satul natal, părinţii şi fratele, clipele scurte de iubire.
“Dacă am ţine minte totul, am înebuni. Uitarea este o stare de autoapărare şi eu sunt fericit că am reuşit să uit. Aici, la liziera pădurii, înconjurat de oile mele, e turnul meu de fildeş”, mărturiseşte – privind undeva, în zare – Andrei Barbu, profesor de filosofie cândva, acum cioban.
Articol aparut in Cotidianul Matinal sub semnatura lui Petru Veress