Greva din Valea Jiului 1977

Valea Jiului 1977 august 8
Prima grevă din lagărul socialist românesc al lui Ceauşescu
Adriana Mica ( teză de doctorat )
Se poate afirma că, în ceea ce priveşte greva Văii Jiului ’77, metaforica pace de dinaintea furtunii era ca şi inexistentă, greva fiind declanşată într-un complex de fapte şi împrejurări în care regimul comunist avea toate motivele să se teamă că nu va încheia cu bine anul calendaristic.
În primul rând, a avut loc tragedia cutremurului din 4 martie 1977. Potrivit relatărilor prim vice prim-ministrului Ilie Verdeţ, în pofida evidenţei efectelor dezastruoase în domeniul economic şi chiar socio-uman ale acestei teribile încercări, Ceauşescu nu a slăbit deloc hăţurile realizării Planului, fiind decis să i se îndeplinească toţi indicatorii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
O altă evoluţie semnificativă, de această dată pe scena dizidenţei româneşti, o constituie mişcarea pentru drepturile omului iniţiată de către Paul Goma, care pare să fi oferit prilejul primelor manifestări de nemulţumire în Valea Jiului. Astfel, cu ceva timp înaintea grevei – la 23 martie 1977 –, minerul Dumitru Blaj a plecat la Bucureşti pentru a semna apelul pentru drepturile omului iniţiat de către dizidentul Goma, „biletul” pe care l-a adresat scriitorului fiind ulterior citit la Radio Europa Liberă.După ce actul său a fost făcut astfel public, Blaj a fost „degradat până a ajuns vagonetar. Apoi l-au pus supraveghetor în depozitul de lemne. Au făcut imediat o şedinţă în curtea minei şi în faţa lumii l-au făcut de râs. Unii, prin autobuz, îşi dădeau coate şi ziceau, în batjocură, «Nu te duci şi tu, cu Blaj, după drepturile omului?»”Blaj a murit în anii ’80, în circumstanţe cel puţin dubioase.
Al doilea moment „neplăcut“ care poate fi considerat că a prefigurat „revolta din Vale“ a fost aşa numita „Spinoasa mărturisire“, adică un memoriu adresat Comitetului Central al partidului, Ministerului Minelor şi Televiziunii Române, pe 14 iulie 1977, de către minerul Gheorghe Dumitrache, „zis «Ispitu»“, căruia i s-a răspuns, cu ocazia condamnărilor de drept comun pronunţate în urma grevei din august 1977, când a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare şi ultraj la bunele moravuri.”

Ceea ce i-a stârnit însă pe mineri a fost Legea nr. 3 din 30 iunie 1977.Potrivit relatărilor primarului şi prim-secretarului de atunci al Petroşaniului, Clement Negruţ, toată „babilonia“ care a urmat putea fi evitată dacă legea – conform obiceiului – ar fi fost discutată iniţial „cu oamenii“.
Asupra acestei legi este disponibilă şi o aşa-zisă „variantă secu‘“, furnizată chiar de către unul dintre „virtuozii“ care au orchestrat, împreună cu Emil Macri, „rezolvarea cazuluiValea Jiului 1977 “, şi anume: generalul Nicolae Pleşiţă.Relatarea lui Pleşiţă asupra evenimentelor se particularizează prin diminuarea influenţei factorului economic, greva fiind catalogată ca un efect al luptelor pentru putere desfăşurate între cele mai înalte eşaloane ale partidului şi Securităţii. Personajele principale ale intrigii – potrivit scenaristului Pleşiţă – ar fi fost soţii Ceauşescu, Ilie Verdeţ, Janos Fazekas şi Emil Bobu, care au luat parte la conflict după cum urmează: Emil Bobu – ministrul de atunci al Muncii – a sesizat lipsa forţei de muncă în Valea Jiului, ba, mai mult! a constatat, şi a reuşit să o convingă şi pe Elena Ceauşescu în acest sens, că acest contraproductiv fenomen s-ar datora vârstei premature de pensionare a minerilir. În cele din urmă, Ceauşescu – care iniţial s-a arătat reticent faţă de întreagă problemă – a aprobat apariţia unei noi legi menite să remedieze situaţia, adică a faimoasei Legi nr. 3. Cu toate că proiectul legii a fost dezaprobat de către Verdeţ, Fazekas şi Trofin, tovarăşa Ceauşescu a avut câştigul de cauză scontat, reuşind să impună discutabila reglementare.După apariţia legii, temerile lui Verdeţ, Fazekas şi Trofin faţă de o posibilă „ridicare“ a minerilor s-au adeverit. Un alt element insolit al relatării lui Pleşiţă priveşte celebra sechestrare a lui Verdeţ de către mineri, susţinând că demnitarul expediat „în recunoaştere“ s-ar fi lăsat pe mâna minerilor tocmai pentru a servi, astfel, o lecţie celor care nu au ţinut seama de rezervele şi sfaturile sale.Ulterior, informat (de către Macri) asupra „duplicităţii“ lui Verdeţ, Ceauşescu l-a detronat, „înfundându-i“ cariera în aşa-numita „groapă a elefanţilor“ (adică Comisia Centrală de Revizie).
În interviul pe care i l-a acordat lui Gheorghe Chirvasă, Ilie Verdeţ recunoaşte că a dezaprobat proiectul de lege şi că, pesemne, acesta ar fi fost motivul pentru care Ceauşescu l-a trimis în Vale.De asemenea, confirmă şi existenţa zvonisticii – pe care o apreciază ca fiind lansată de către Securitate – potrivit căreia ar fi fost implicat în agitarea spiritelor în Vale.
Constantin Dobre

Se poate afirma că greva minerilor din 1977 a fost ‘năstruşnică’ prin însăşi faptul că a avut loc. Cu toate aceasta, ea a devenit extravagantă odată cu sechestrarea lui Ilie Verdeţ şi a lui Clement Negruţ – primarul şi prim secretarul Petroşaniului la acea dată –, în ghereta portarului de la poarta numărul doi, până la venirea lui Ceauşescu la Lupeni. Acest fapt a fost ulterior dezminţit sau doar nuanţat de către victimele presupusei „răpiri în Valea Jiului“.Chiar şi legat doar de acest spectaculos „episod“, aprecierea potrivit căreia Miliţia şi Securitatea nu s-ar fi „amestecat“ în desfăşurarea grevei, poate şi merită să fie evidenţiată. De altfel, deşi organe ale Securităţii şi Miliţiei erau prezente, aplanarea conflictului s-a încercat numai pe cale politico-amiabilă. Din cele declarate de Verdeţ reiese că elicopterele erau în poziţie de start şi transportul pe calea ferată a fost blocat, pentru a se evita plecarea minerilor la Bucureşti, iar Negruţ susţine că liderii de partid locali au dovedit suficient fler pentru a nu recurge la o (catastrofală!) implicare a gărzilor patriotice.
În urma „insistenţelor“ minerilor, în cea de-a treia zi a grevei – 3 august 1977 –, Ceauşescu a sosit în Vale. După o scurtă trecere pe la Petroşani, acesta s-a dus la Lupeni, unde era aşteptat de 30.000 de mineri veniţi să-l întâmpine. Prins la strânsoare, Ceauşescu a promis îndeplinirea revendicărilor minerilor, conflictul fiind astfel dezamorsat. La sfârşitul mitingului, un miner mai „întreprinzător“ a propus ca lui Nicolae Ceauşescu să-i fie atribuit titlul de miner de onoare.După Lupeni, Ceauşescu a revenit la Petroşani, unde s-a desfăşurat un miting după toate uzanţele regimului de democraţie populară, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de Lupeni. „Cine a fost la Lupeni şi apoi a venit la Petroşani a trecut dintr-o situaţie de revoluţie la cu totul altă situaţie. La Petroşani, pot să spun că, în linii mari, a fost după şablonul pe care îl ştim.“Aşadar, Lupeni ’77 a fost ascuns în mânecă. În ceea ce priveşte însă băgatul pe mânecă, nici acesta nu s-a lăsat prea mult aşteptat…
După grevă, asupra Văii s-au abătut valurile succesive ale celor trimişi de la centru, efectuându-se o semnificativă epurare a aparatului de partid local şi a celui administrativ.
„După câteva zile au început o serie de măsuri. S-a plecat de sus. S-a schimbat primul ministru, a fost schimbat ministrul Minelor. Pe plan local au fost schimbaţi primii secretari, cei de la sindicate şi de la UTC. Au mai rămas doar cei de la Vulcan […] şi cu mine. Şi pe primul secretar de la judeţ l-au schimbat.“Dintre participanţii la grevă 15 mineri au fost condamnaţi de drept comun – între 2 şi 5 ani –, pentru infracţiunile de tulburare a ordinii publice şi de ultraj contra bunelor moravuri, acte care, oficial, nu au avut nimic de a face cu greva.Aceştia urmau să-şi ispăşească pedeapsa prin muncă, în cadrul altor unităţi socialiste ori în închisoare.
Potrivit lui Negruţ, s-a acţionat pe două fronturi: politic şi de stat, derulându-se ceea ce se poate numi afacerea post-grevă a imunităţii de partid. Totul se baza pe existenţa a două hotărâri de partid, adevărate mine de aur, în situaţii de criză precum aceasta. Astfel, prima stabilea că nici „un membru de partid nu poate fi cercetat cu carnetul asupra lui“, iar cea de-a doua că: „toţi cei care ajungeau la proces, şi erau membri de partid, nu puteau fi condamnaţi fără să mă informeze, de ce era condamnat. Eu puneam problema în discuţie şi spuneam dacă se continuă procesul sau nu. Dacă se hotăra că nu, omul nu era condamnat.”
Asupra celor petrecute în Vale, la Bucureşti au avut loc două „mese rotunde“. La 3 septembrie, o şedinţă a Consiliului de Stat, unde ţinta atacurilor şi a reproşurilor lui Ceauşescu a fost prim-secretarul judeţului Hunedoara, Ilie Rădulescu.După care, cu ocazia plenarei din 26 octombrie 1977 – deşi nu figura pe ordinea de zi –, la interpelările unui membru al Comitetului Central – iritat de faptul că membrii Comitetului Central nu au fost informaţi asupra evenimentului, fiind astfel puşi în situaţia de a afla despre acesta de la Europa Liberă –, subiectul grevei a fost luat din nou în discuţie. După câte se pare, curioşilor le-a fost oferită varianta oficială care apăruse în oficiosul Scânteia.De această dată, pe lângă Ilie Rădulescu, oalele sparte au fost plătite şi de către ministrul Minelor, care s-a ales cu un vot de blam.
Potrivit lui Ilie Verdeţ, Ceauşescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecinţă a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conştiinţă. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.”Se pare că nu a existat o versiune oficială a grevei, ci mai degrabă o versiune oficioasă a vizitei lui Ceauşescu în Vale. Aceasta a apărut în Steagul Roşu, pe 5 august 1977. Chipurile, Ceauşescu a întreprins o „vizită de lucru“ în Valea Jiului.

Legenda liderului spontan al grevei din Valea Jiului a constituit subiectul unei rocade între două zvonistici aparent contradictorii, dar care, de fapt, se încadrează perfect intrigilor ţesute într-un regim al puterii populare. Iar în acest context, trebuie semnalate şi (auto)revelaţiile concurente apărute recent în Evenimentul zilei despre liderul „din umbră al revoltei din august ‘77’“ – Miron Cozma.
După grevă, timp de câţiva ani, circula zvonul că cei doi lideri ai protestatarilor Văii Jiului ’77, Dobre şi Jurcă ar fi fost omorâţi. Jurcă este un nume care apare frecvent în paginile presei din exil – purtătorului său fiindu-i atribuit chiar rolul de „antrenor secund“ al minerilor participanţi la grevă, dar care, în mod curios, lipseşte din relatările de după Revoluţie asupra grevei... În ceea ce-l priveşte pe Dobre, după o largă circulaţie a zvonului asupra morţii sale, a apărut o altă versiune conform căreia, imediat după grevă, acesta ar fi fost racolat de către Securitate.
Încercând să reconstituim evoluţia lui Dobre de după încetarea mişcării revendicative pe care a condus-o, bazându-ne pe mărturiile şi informaţiile avute la dispoziţie, ar trebui să marcăm reperele care urmează. Astfel, din declaraţiile lui Ilie Verdeţ reiese că, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia „Ştefan Gheorghiu“, „trimis [fiind] la şcoală“ de către Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova. Potrivit reproducerii, de către Teodor Rusu – secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru oraşul Petrila şi pentru minele Lonea şi Petrila –, a unei discuţii purtate cu Gh. Pană (în vara anului 1978, la Neptun), Dobre ar fi avut o încercare nereuşită de a-l vedea pe Ceauşescu, pentru a-i reclama îndeplinirea selectivă şi nesatisfăcătoare a revendicărilor minerilor. Ceauşescu s-a descotorosit însă de el, expediindu-l ministrului Muncii – Gh. Pană. Din alte surse – mai puţin suspicioase faţă de fostul lider al minerilor –, aflăm că în 1988 acesta se afla la Craiova, unde studia pentru un titlu de doctor în relaţii internaţionale şi – după cum se deduce din declaraţia citată în sursă – lucra la Întreprinderea de Reparaţii Auto. Din propriile sale afirmaţii reiese că spiritul său critic a continuat să dea de furcă tovarăşilor – din Craiova, de această dată. Conform relatărilor lui Pompiliu Prip – apărătorul minerilor în procesul reabilitării celor condamnaţi în 1977 –, Dobre reapare pe scena Văii în timpul episodului Revoluţiei din 1989, imediat după fuga lui Ceauşescu. Dar, după câte se pare, tratat fiind cu suspiciune de către mineri, s-a retras în grabă, pentru a reveni a doua zi pe postul naţional de televiziune, pe care „a vorbit în numele minerilor.“
Relatările aparţinând lui Constantin Dobre, asupra propriului destin, au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii doi-trei ani. În expunerea asupra grevei din volumul lui Mihai Barbu şi Marian Boboc acesta nu face precizări nici asupra ipoteticei sale înregimentări, nici asupra circumstanţelor în care a părăsit Valea Jiului.El se dovedeşte însă mai generos în ieşirile avute recent în presa românească. Astfel:
Laurenţiu Mihu: Sunteţi acuzat că aţi trădat cauza.
Constantin Dobre: Eu nu ştiam ce e „Ştefan Gheorghiu”. Lucram ca necalificat la IRA Craiova şi voiam să fac o facultate. Unul care plecase de la noi din întreprindere se făcuse ziarist şi avea articole în ziarul partidului. Văzând ce scrie, am vrut să fiu şi eu ziarist. Am mers la redacţie, am dat concurs, dar am picat. La trei-patru zile, m-a chemat prim-secretarul, Miu Dobrescu, zicându-mi că pot studia doar la „Ştefan Gheorghiu”, că e instituţie de stat, dar nu de partid. Şi am dat la secţia economică, fără frecvenţă.
LM: Acolo l-aţi şi cunoscut pe Virgil Măgureanu.
CD: Da, un om în care am crezut sincer şi care m-a compromis într-un hal fără de hal.
Ţinând de acelaşi registru, reţinem dezvăluirile liderului minerilor din 1977 apărute în Gardianul din 18 mai 2006: “Măgureanu mi-a cerut să-l asasinez pe generalul Macri.”Apoi, în ianuarie 2007, liderul revine în atenţia publicului pentru a corecta informaţia eronată cuprinsă în cadrul raportului Comisiei Tismăneanu cu privire la decesul său.În cele din urmă fiind „înviat” în cuprinsul controversatului raport. „Modificarea a fost făcută pe ascuns fără a fi anunţată public.” Iar în august 2007 sunt făcute publice şi informaţii cu privire la dosarul de urmărire al lui Constantin “Dobre, nume de cod «Dodu»”.
Întreprindem, aşadar, promisa monitorizare a mişcării greviste în presa din exil, mai precis, pe în cea disponibilă în arhiva Institutului Român de Istorie Recentă. Precizăm că pentru scopurile studiului de nostru nu se va realiza o analiză internă a câmpului revistelor din exil, fiind interesaţi de presa din exil ca şi un întreg. Vrem să ştim doar cum a fost reprodus fenomenul de către gurile negre ale exilului, indiferent de fracţiunile interne ale acestuia.
Pe baza informaţiilor pe care le avem, putem admite existenţa a trei pionieri ai informării asupra Văii Jiului 1977. Conform propriei sale aprecieri, B.I.R.E. a fost prima publicaţie care a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediţia din 16 septembrie 1977. Al doilea mesager este Hosszu Istvan / Hosu Iştfan, un miner maghiar din Valea Jiului. Iar sursa, cu numărul trei în această înşiruire – poate cea mai importantă –, este ceea ce s-a numit Scrisoarea minerilor din Valea Jiului.
Întrucât nu avem acces la ediţia din 16 septembrie 1977 al revistei B.I.R.E., adică tocmai la primul articol asupra Văii Jiului ‘77, vom suplini acest neajuns prin prezentarea unei relatări ulterioare, publicate tot în B.I.R.E., cea bazată pe raportul Amnesty International din iulie 1979, raport bazat pe mărturia unui fost miner.
În darea de seamă asupra represiunii care a urmat grevei, numărul celor deportaţi se ridică la „circa 3.000.” Potrivit celor relevate, strategia angajată în procesul represiunii a impus transferarea celor arestaţi „la alte mine şi în alte regiuni. În cazuri mai puţin grave, transferul a fost făcut în interiorul regiunii Valea Jiului Conducătorii grevei au fost transferaţi în alte regiuni şi puşi sub supravegherea miliţiei. Minerii astfel transferaţi au fost cazaţi în barăci şi toţi au fost excluşi din partid. Căci toţi aceşti mineri erau comunişti convinşi şi muncitori calificaţi.”De observat şi precizarea privind calificarea superioară a unora dintre minerii participanţi la grevă: printre „grevişti se găseau circa 40 de ingineri”, parcă pentru a contracara acuzele de huliganism cu care regimul ar fi putut descalifica semnificaţia evenimentelor revendicative.
Cazul minerilor Dobre şi Jurcă fiind şi el tratat, aflăm, astfel, că Dobre ar fi murit într-un accident de maşină. Care – potrivit minerului-sursă al Amnesty International –, „e mai mult ca sigur că acest «accident» a fost o crimă deghizată.”, iar despre Jurcă –„liderul secund al grevei în paginile presei din exil“ – aflăm că, după „o lună de la acest «accident» [...] a fost împuşcat «din greşeală» pe o stradă din Lupeni.”
Ceea ce considerăm însă a fi cea mai importantă informaţie furnizată de acest articolul este o listă cu „o parte din minerii care au fost transferaţi cu familiile lor, dinValea Jiului în alte regiuni.”
O altă lista a B.I.R.E., de această dată cu cei „de care se ştie în mod precis că au fost asasinaţi de securitate – fie în aziluri psihiatrice, fi prin vreun accident de «circulaţie»” – apare în ediţia din 1 martie 1981.Pe listă figurează Dobre şi Titus Constantinescu (vezi Anexa 1).
Apare în paginile revistei Lupta română, ediţia din mai - septembrie 1986, fiind reluată şi în darea de seamă asupra Văii Jiului ‘77 din cuprinsul volumului colectiv Istoria României, semnat de M. Bărbulescu, K. Hitchins, P. Teodor şi Ş. Papacostea.
Reţinem două aspecte. Primul înştiinţează asupra „capilor-chibiţi“ ai grevei. Astfel, pe lângă Dobre şi Jurcă, este menţionată şi o femeie – „şefa tineretului comunist din Lupeni.” Potrivit minerului-sursă, aceasta ar fi fost ulterior închisă. Din reproducerea mărturiei minerului în Lupta română mai aflăm că aceştia nu ar fi fost propriu-zis organizatori, ci „oamenii care şi-au luat răspunderea, în sensul de a evita o eventuală vărsare de sânge.” Aceeaşi sursă informează şi asupra „misteriosului lider Jurcă“, cel care, retrăgându-se la un moment dat din lumina reflectoarelor, l-ar fi lăsat pe Dobre ca unic purtător de drapel. După câte suntem lăsaţi să înţelegem, „misteriosul“ Jurcă ar fi intuit că, dacă apare el în faţa microfonului, – dat fiind că era inginer –, ar putea să trezească suspiciunile muncitorilor minieri, care ar fi putut să creadă că până la urmă tot îi va trăda, şi i-a încredinţat lui Constantin Dobre prezentarea listei cu revendicări. Cel de-al doilea aspect remarcabil în declaraţia minerului priveşte represiunea ulterioară grevei, „elementul de noutate“ privind trimiterea unora dintre mineri la Canal.De reţinut că o informaţie referitoare la mineri trimişi la Canal apare şi în cuprinsul unui articol semnat de Monica Lovinescu (Limite, ianuarie 1985).
Deocamdată, nu deţinem informaţii nici cu privire la geneza acestei scrisori, nici asupra modului în care a fost expediată în Occident. Ceea ce este însă evident, este că a circulat prin mai multe mâini ale exilului fiind publicată în Liberation, la 12 octombrie 1977, în numele a 800 de grevişti.Potrivit celor arătate în introducerea scrisorii, anterior, au mai fost redactate scrisori ale minerilor. pe 9 şi 23 august, precum şi pe 1 şi 10 septembrie 1977. Ultimă versiune, care a devenit Scrisoarea minerilor din Valea Jiului a fos scrisă pe 18 septembrie 1877.
Punerea în paralel a mai multor discursuri asupra represiunii din Vale, ne duce la concluzia că, de fapt, aceasta Scrisoare a fost resortul-motor al cvasi-totalităţii acelor discursuri. În presa din exil a mai fost publicată şi o variantă tăiată şi uşor modificată a acesteia, în Lupta din 22 martie 1987.
Iată cum ni se înfăţişează unele aspecte ale represaliilor: „Într-adevăr s-au luat măsuri: de curăţire a oamenilor care-şi cereau drepturile ... S-au adus 2 helicoptere; s-au dublat securitatea şi miliţia din Petroşani; din 15 septembrie s-au mutat şi unităţi blindate la toate minele din Vale; sunt securişti angajaţi printre muncitorii din mină. Noi, muncitorii, le zicem «copoii partidului»; nu ştiu dvstră cum le ziceţi. Aceşti copoi cum te-au auzit că ai scos un cuvânt, cum te ia şi te duce şi te bate, frate, numai în cap, să te prostească şi sunt mulţi şi pansaţi cu capul din bătăile de la securitate... la toate minele dau mineri afară, le desfac contractul de muncă, şi ce contează că ai patru-cinci copii... acum, după 20 de ani lucraţi în fundul pământului... Suntem 4.000 de mineri puşi pe drumuri...“
Dar există şi o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984, în Cuvântul românesc.În această versiune, scrisoarea – semnată de „grupul de ingineri şi muncitori mineri din Valea Jiului” – abordează subiecte care au fost tratate într-o ipotetică scrisoare anterioară, din 1981.Scrisoarea tratează, cu precădere, teme ale politicii externe, care – potrivit aprecierii noastre – presupuneau, chiar şi din partea de „ingineri“ a Grupului, un anumit nivel de cunoştinţe pentru a putea fi abordate.